Linistea din-naintea furtunii

Stăteam tăcuţi pe salteaua din camera aia,aia întunecată,plină de praful ce parcă ieşea din podeaua veche şi şubredă.Camera în care ne-am mutat acum trei ani împreună cu pisica aia mică si jucăuşe.Eram un zâmbet amândoi şi…tu tocmai începusei să imiţi zgomotele făcute de cele două pisici grăsune,albe si pufoase ale vecinei de la doi.Erau un fel de zgomote suspecte ce atunci mi se păreau atât de diabolice,de animalice,prea animalice pentru doi monştrii mici.Doi monştrii ce se contopeau intr-un fel de iubire carnală,a mia oară în iarna aia.
Am început să râd de tine.Te-ai oprit brusc,ridicându-te de pe jos si sărutându-mi fulgerător de rapid fruntea cu buzele tale aprinse ca focul.
„Mi-e frig…”ti-am zis parcă mai încet şi decât vântul de-afară,iar tu,ţuşti în pat lângă mine.Mă încălzeai cu braţele-ţi venoase şi puternice.Din oră-n oră parcă,mă sărutai doar de teamă să nu adorm înaintea ta.
Şi n-a ţinut mult perioada “asta” în seara aia,căci ai adormit.
Şi dormeai,precum un prunc ce în sfârşit şi-a găsit locul prielnic pentru lenevit…cu capul pe braţul meu dormeai cel mai bine…Aşa adormeam noi în iernile geroase ne avănd multă căldură.Că deh,puţini bani dar nu ne plângeam.Mai degrabă sănătatea să fie cu noi.
În seara aia,ca şi-n altele,nu dormisem decât două ore.La patru dimineaţa,am fost trezită de limbuţa fina a lui Rembrandt.Pisica din staţia de troleu pe care ai adus-o acasă în ajun de Crăciun.
M-am sculat uşor,ţi-am luat flanelul ală gros,croşetat si maro(pe care ţi l-am luat din sibiu acum 2 ani) şi m-am dus tiptil să-mi fac o cafea şi evident să-i dau bine meritata porţie de lapte lui Rembrandt.
Mi-am căutat caietul de lucru,şi m-am aşezat la masă.Masa aia veche ce am găsito in apartament cănd ne-am mutat.Masa pe care am pictat-o în stil hippie(nu ca ne-ar pasiona stilul,cii doar de “dragul artei”).Chiar te gândise-i,să începem să pictăm si cele două scaune,concepute in stil neo-gotic,aşa cum îmi plăceau mie şi pe care le primisem de la un vechi prieten de-al tău.
Aveam una din serile mele creative.Halal creaţii.Consumam hârtie cam degeaba,dar nu conta.Ţie îţi plăceau poeziile sau orice alt ceva cuprindeam eu într-o foaie sau mai multe de hârtie.
Din când în când nu mă puteam abţine să nu mă uit cum dormeai si cum,căutai prin patul lipsit de prezenta mea perna ca s-o iei îmbraţe,căci doar cu ceva(sau mai ales cineva) îmbraţe adormeai cel mai bine.
Sorbeam cafeaua uşor,din ceaşca ta(căci a mea era murdară şi îmi era atât de greu în dimineaţa aia să o spăl)şi mă uitam cum Rembrandt se juca cu perdeaua.
Ochii îmi erau mici.Din ce în ce mai mici,cam ca ai unui pui de veveriţă ce vede pentru prima dată frumuseţea si lumina padurii de provenienţă.M-am ridicat uşor şi m-am aşezat încet lângă tine,nu cumva să te trezesc…
Ştiu c-am dormit toată ziua,iar tu…te-ai trezit la trei ore după ce am cazut ca şi săgetată pe saltea,lângă tine.
Aşa mi-ai spus…
A doua zii agitaţia era în toi.Tu aveai nu ştiu ce interviu la o firmă rusească,ce tot căutau vânzători pentru magazinele lor în diverse locuri din oraş.
Ce oraş?….păi Timişoara nu mai ştii?
Iar eu trebuia să dau o fugă până la o editură,editura aia cu nume de munţi,scoteam a 5a carte de poezii.
Te mirai uneori de unde scot atâtea şi când le compun…
Te admiram cum îţi tot citeai micul discurs în faţa oglinzii, savurând în acelas timp,cafeaua,parcă îmbibată de prea mult lapte în dimineaţa aia.
După vreo două ore,am plecat amândoi pe uşă ca în fiecare zii.Tu ai luat troleul,iar eu maşina de data aceea.
Era mult prea frumos afară,îmi ziceam.De ce îmi părea atât de rău că în ziua aia nu eram amandoi în Unirii,să ne prostim din nou ca doi copii imaturi şi păgâni,între toţi acei martori realişti.
După vreo zece minute mi-am revenit.În ziua aia ne-am văzut deabea seara.
Tu fericit că în sfârşit nu mai stăteai în fiecare zii acasă iar eu,eu prea îngâdurată să te-ascult.De ce eram îngândurată te întrebi?
Nu ştiu.Nu ştiu de ce,dar simţeam că-mi eşti furat de ceva în fiecare zii mai mult şi mai mult.
Ştii bine că nu eram tipul de femeie geloasă,dar nu era cineva,cii mai degrabă ceva ce tot mi te fura în vise…şi acum mă mai sperie ideea.
Se sfârşise şi ziua aia şi-am adromit la fel ca-n fiecare seară.
Am repetat de prea multe ori ‘în fiecare’ nu-i aşa dragul meu?…
Marţi.
Pe cât de seniină şi plină de mister a fost lunea pe atât de înorată,rece şi plină de descântecele vântului era marţea.Cafeaua,noi şi radioul în surdină.Era linişte şi ne uitam cum Rembrandt se juca cu bocancii tăi ne scoţând vreun cuvânt.Îţi mângâiam pletele,mult prea scurte atunci.Te-ai tuns,deşii ziceai categoric ca n-o so faci.
‘Pletosul lu mama,mini pletosul lu mama’…şi te-nroceai de-ndată.
Şi a fost doar tăcere…
Poate miercuri?Da era miercuri şi vulturii cerului mi-au furat o parte din tine….După cafeaua de dimineţă,ca de fiecare dată am ieşit amandoi pe uşă îndreptându-ne fiecare spre ocupaţia sa zilnică.Iar ai hotărât să iei tu troleul…De ce,de ce tot mergeai cu troleul de un timp încoace?
Am plecat la facultate pentru vreo trei ore.Exact cât aveai dumneata program de muncă la magazin.Era vorba să ne întâlnim în Unirii.Dupa,să fugim la un ceai,unul verde,că numai acela te încălzea bine în zilele de iarnă,concepeam noi.
Unde erai la cinci?…zimi unde?Îţi spuneam tot timpul să asculţi zicala aia cu “grăbeştete încet”,dar nu ma-i ascultat.Nici în miercurea aia,nici în alte mii de miercuri împreună,nici intr-o altă zii ştiind că nu m+aş fii supărat dacă ai fii întărziat umpic.
Şapte seara.Telefonul îmi sună.Era un număr străin.
„Alo?…Domnişoara Adamescu?suntem de la spitalul Judeţean,am vrea să vă prezentaţi urgent,pentru recunoaşterea unui corp ars în accidentul ce a avut loc azi la ora 16:45.”
Atât de rece mi s-a părut vocea acelei femei,atât de nepăsătoare,dar până la urmă era meseria ei.
Am pornit rapid,fără să vărs lacrimi,da fără.
Întâmplător am trecut pe lângă troleul unde avusese loc accidentul.Ştiam că te urcase-i în acel troleu.
Dar totuşi eram calmă şi serioasă.
Când am ajuns,ţipete,mii de ţipete pe holurile spitalului îmi săgetau creierul.
Studente sau studenţi,nu mai conta ca erau bătrâni sau tineri.Era multă durere.
M-am aşezat aşteptând în linişte verdictul pe care nu voiam să-l aud vreodată.
O bătrânică care era lângă mine îmi tot zicea cât de frumos şi tânăr era fiul şi soţul ei.Şi cât de fericit era în ultimul timp fiul ei.Mai în colo o tânără studentă la psihologie,pe care o cunoşteam din vedere cedase psihic,aflând că îi murise atât fratele căt şi prietenul.
Eu,tăceam cu o privire lipsită de orice formă de viaţă.
Am fost în sfărşit chemată.Am coborât nişte scări cam alunecoase.
Morga…Umpic cam curată pentru cum îmi imaginam eu o morgă.
Şi ştii ce dragule?Nu,nu erai tu.Cum mi-am dat seama te întrebi.Am recunoscut degetele de la mâini,pe care le muşcasem de atâtea ori inofensiv evident.Erau mult prea scurte decât ale tale iar trupul acela deşii era ars era mai corpolent.Am plecat luminată deşii cu o mică resemnare pentru acel tânăr şi coleg de facultate care nu avea pe nimeni în timişoara şi a cărui familie trebuia s-o anunţ tot eu.
Am ajuns acasă.Stăteai culcat pe pardosea cu ochii închişi.
Rembrandt,tăcut şedea întrun colţ parcă pândind un şoricel,acela erai tu.M-am aşezat lângă tine întrebându-te banalul:”ce faci?”.Ai tăcut lundu-mi mâna şi sărutândo încet,mult prea încet şi calculat…
Şi azi încă mai uit că explozia a fost destul de putenică afectându-ţi vederea,uit că nu mai simţi culorile pentru că joci un teatru atât de bun.Dar le vei ţine minte toată viaţa.Şi oricum eu voi fii acolo să îţi aduc aminte în caz că vei uita cuvântul culoare.
Bătrâneţi pustii dar pline de zâmbete vor urma dragul meu.
“Şi te-am ascultat copilă….s-a dus ceva din mine.Dar tu nu ai fugit de mine şi simt că n-ai să fugi chiar de va mai fii furtună după furtună.”